Nu îmi amintesc de câtă vreme m-am pus în pat, dar încă sunt trează pentru că îmi simt corpul adunat sub pătură și parcă mă apasă prea tare, ca și cum ar vrea să mă adâncească undeva. Trupul meu stă inert într-o formă nefirească, prea ondulat, ca un arc de oțel, numai că nu s-ar roti dacă cineva ar vrea să se joace cu el. Nu îl simt aproape deloc pentru că nu mă gândesc decât la benzile cu amintiri care mi se perindă prin spatele ochilor. Parcă m-aș uita la filmul vieții mele derulat înapoi, sau doar m-aș uita la un film. Orice film banal, la care unii ar plânge sau alții ar rămâne indiferenți, ca și cum ar știi că totul nu e decât poveste născocită de un regizor plictisit.

“Passion. It lies in all of us. Sleeping, waiting and though unwanted, unbidden, it will stir, open its jaws and howl. It speaks to us, guides us. Passion rules us all. And we obey. What other choice do we have? Passion is the source of our finest moments. The joy of love, the clarity of hatred, the ecstasy of grief. It hurts sometimes more than we can bear. If we could live without passion, maybe we’d know some kind of peace. But we would be hollow. Empty rooms, shuttered and dank. Without passion, we’d be truly dead.” ~ Buffy the Vampire Slayer

Fara titlu

M-am hotărât. Azi o să scriu ceva. Poate două rânduri și poate cu fraze scurte, din două - trei cuvinte. De o vreme prea lungă nu am reușit să scriu ceva mai bun care să transmită puțin mai mult decât un gând înghețat, nedem de a fi citit. Aș vrea să pot face acest lucru, dar poate gândurile își părăsesc prea repede drumul, poate sunt prea nehorarate... dar totuși există.

Astăzi mi-am propus să scriu despre cum nu îmi plac mie lucrurile privite de aproape. Locuri cum ar fi un lac, un castel, o plajă sau orice imagine pe care și-ar putea-o face un om în minte și aceea să fie de ansamblu. Îmi doresc să vizitez atâtea castele, locuri pustii pe care mi le construiesc în minte altfel de cum sunt ele în realitate. Aș vrea să încerc să mă apropi, dar e ca și cum cineva m-ar îndemna să mă îndepărtez. Simt miros de abjecție, simt miros de om și oricât aș încerca să evit sentimentele de respingere nu îmi pot alunga acea stare de care și eu mă rușinez. Nu știu de ce, dar mi-e frică de oameni, mi-e teamă ca și când eu nu aș fi om și nu aș fi la fel ca ei. Mă simt prea dominată de vulnerabilitatea mea încât să o pot accepta și pe a lor. Asta legat de oameni... Sau poate toată mizeria pe care o simt e tot din cauza prezenței omenești?! Îmi doresc din tot sufletul să nu fie așa, dar cum ar putea altfel să se metamorfozeze urâtul în frumos dacă nu din cauza unor ființe rătăcitoare prin lume, care nu își înțeleg nici măcar propria condiție?!

Ah, am atâtea lucruri care îmi distrag atenția și nu mă lasă să termin ce am de scris, sau mai bine zis, nu mă lasă să termin ce mă chinui să spun în cuvinte multe, pentru că atunci când o să vreau să văd ce am mai făcut, ce am mai simțit cândva, să nu termin repede de citit, ca să rămân cu impresia că am făcut sau simțit puține lucruri. Vreau să revin mai sus, dar mi se pare o distanță infinită între răvașul gândurilor mele din urmă cu câteva minute și cele de acum. Mereu aș scrie altceva. Oare nu ar mai fi frumos dacă acum aș începe să povestesc despre faptul că acum simt că se face un gol imens sub mine, un gol care mă atrage, un gol fără oameni, în fața căruia nu mai pot riposta, un gol în care m-aș simți fericită... Aș vrea să am golul meu în care să mă cufund. Down, down, down...

Asta e tot ce pot acum...

Parcă e azi, parcă e mâine, 
poate se răstoarnă zilele.
Să îmi lași în urmă umbra amintirii tale
să o iau, să o notez pe file învechite de caiet, 
să nu te uit.

Culeg în palme dulci fiori
Uitați de umbra ta pe trupul meu.

Fărâme de suflet se împrăștie prin toată odaia,

și încerc să le adun cu întreaga privire.

Sunt mult prea lângă mine,

sub tălpile însângerate,

se nimicesc rând pe rând.

Vântul în față îmi suflă frenetic,

de respirat am și uitat.

O întreagă  lume se destramă

în spatele meu. 

 

Răvașe de cuvinte se aștern în noapte

peste suflet.

Cât ger o să înghețe mâine trupul

astăzi amăgit!

Sămânța celor vechi pieri-va printre rânduri fierte,

sub semnul cruntelor dureri.

Să încerci să spui o rugăciune,

cand

toată lumea pare golul tău

e în zadar.

Pământul este netezit.

  A trecut mult timp, dar totuși refuz să scriu. Oare de ce zicea că oamenii nu se schimbă? Să fie adevărat?
  Știi, e de rău... de foarte rău atunci când simți că nici măcar scrisul nu îți mai împuținează suferința... Era ultimul medicament...
 Aș vrea să scriu aici tot ce gândesc, dar mi-e teamă că mă voi speria de propriile-mi gânduri... Poate voi fi chiar îngrozită că sunt ale mele. De aceea nu mai spun nimic... O să caut un el pe care îl voi înzestra cu povara gândurilor mele.O să-l mint că sunt ale sale.Voi putea să îl fac să creadă că tot ce e al meu este de fapt al lui. El o să fie portretul, iar eu eterna imagine perfectă a realității.
  Va trebui să mă gândesc mult până să îl găsesc perfect pentru gândurile mele. Îl vreau fără defecte... Îl vreau rupt din propria-mi poveste care pentru el va fi reală...

 Nu ştiu cum să încep, cum să termin şi nici de ce îmi simt obrajii umezi. Poate nu mai încap lacrimi în mine...
  Am acceptat să mă supun unei umilinţe pe care nici măcar mintea mea nu o poate consimţi. Îmi doresc atât de mult să ies din acest bâlci vulgar, prea mult aş spune, încât orice încercare de eliberare mă cufundă prea adânc ca să îmi mai amintesc de realitate.
  Am greşit din nou şi voi greşi de fiecare dată, mai mult sau mai puţin, în funcţie de fatalitatea consecinţelor. Nu pot iubi rezonabil, nu pot simţi decât prin celălalt suflet, care e smuls din al meu şi cu care formez acel întreg vital. Aş vrea să respirăm deopotrivă, să simţim simultan bucuria sau tristeţea, să nu mă surprindă că o privire poate îndoi răsuflarea, să mă rog să nu mor din prea multă iubire...
  Oamenii se schimbă. E dureros să nu mai găseşti în ei tocmai ceea ce te-a determinat să-i venerezi. Mi se pare de neîndurat să simt iubirea cu dezgust.

Pentru tine

Ploua cu toată fiinţa,
dansau năvalnic stropii grei
peste obrajii mei.
Tu...
îmi pare că ochii tăi se-ascund
pe sub oceane.
Mă prefac lacrimă
să te găsesc.

Ascultă-mi tăcerea!

               

 Ascultă-mi firele de păr când vântul le împrăştie,
 Ascultă vântul când îmi împrăştie firele de păr,
 Ascultă-mi ochii întrebători când te privesc visând,
 Ascultă-mi visele când ochii-mi te privesc întrebători,
 Ascultă-mi zâmbetul care îţi aminteşte de copilărie,
 Ascultă-mi copilăria de fiecare dată când zâmbesc,
 Ascultă-mi sclipirea din ochi atunci când te privesc,  
 Ascultă-mi privirea ori de cate ori ochii îmi sclipesc.

Sens?

Nu cred că mă mint atunci când spun că nu te iubesc. De fapt nici nu mai cred în acel cuvânt, care cândva găseam că desemnează un miracol. Nu înţeleg cum poate exista iubirea într-o lumea a deşertăciunii, a desfrâului. De curând am constatat că omul este victima propriei lui minciuni, că ori de câte ori am încerca să ne credem sau să sperăm că vom deveni buni, cădem în propria noastră cursă.
De ce, atunci când sunt conştientă de răul pe care îl fac, nu mă opresc, în schimb îi caut scuze? Oare ne duce acest lucru spre fericire? Cu siguranţă, nu.
Am atâtea întrebări de pus şi tot atâtea răspunsuri de găsit.
Voi crede că viaţa mea este silită să abandoneze culmile realităţii. Voi crede că încă nu mă cunosc suficient încât să mă prezint ca parte din materialul uman care oferă sens Creaţiei.
Ne minţim pe noi, ne minte timpul, sau ne minţim din pricina timpului?
Nu mai vreau să exist prin mine, vreau să trăiesc prin ceialalti.
De ce admirăm bunătatea şi ne credem în stare, cu uşurinţă, de ea?De ce nu suntem capabili de a ne recunoaşte mizeria sufletului şi a minţii? De ce visăm la lucruri pure şi sublime, când noi suntem rădăcina iremediabilă a profanului? Cum mai avem curajul să credem că putem atinge infailibilul, când suntem o biată gloată, victimă a propriei raţiuni eronate, care se îndreaptă ,tărăgănat, spre moartea care vuieşte prin minţile noastre cu groaza? Mă-ntreb: cum...cum mai putem iubi atunci când crengile copacilor încă sunt dezgolite?

Nu mai zbor

   Câtă dreptate avea cineva când spunea că orice persoană capabilă de un zbor foarte înalt nu poate sfârşi decât printr-o prăbuşire bruscă! Parcă mi se părea o simplă filozofie, o constatare mult prea pesimistă şi fără temei... 

   M-am trezit şi eu într-o zi în înaltul cerului. Mi se părea că mă clatin în ascensiunea mea, dar nu cutezam să privesc în jos. Eram mândră că sunt printre stele şi nimeni, niciodată, nu va putea să mă doboare, pentru că mă aflam deasupra a tot. Eram purtată de briza iubirii pe culmile infinitului, într-o lume inaccesibilă realităţii. Nu mă simţeam deloc înfricoşată de faptul că cineva s-ar pune în calea mea, nu putem concepe acest lucru, ci tocmai că voi urca mult prea sus, prea sus pentru puterea mea. 

   Închid ochii, visez, sunt mândră că posed infinitul, mai tânjesc după timp. Trebuie să descopăr timpul şi să îl distrug, pentru că el nu creează decât durere şi nelinişte. Simt că trăiesc într-un extaz care mă-nfundă-n agonie. Trebuie, e nevoie ca timpul şi spaţiul să fie al meu, altfel nu aş mai putea continua. 

   Îmi trezesc ochii şi constat cu stupoare că nu mai am aripi. Mă cuprinde un tremur frenetic şi simt că îmi pierd bătăile inimii. Cum s-a putut întâmpla acest lucru? Simt că nu mai exist şi că mi-e scris să mor agonizând turbat. Atunci, o mână, să fie ea a vântului, mă ridică şi mă învaţă să merg. Parcă mi-au crescut pe tălpi spini de când nu am mai mers în picioare. Cred că voi ceda, nu o să pot plăti preţul necesar întoarcerii mele pe pământ. Simt cum mă distrug lent şi fără scăpare, dar poate această distrugere este temelia noii mele vieţi. Din nou mă ajută acea mână, care mi se pare a fi a vântului, să mă ridic. Treptat, parcă durerea dispare şi reînvăţ să merg. Sunt fericită! Am reuşit! Acum stau şi mă gândesc, nu fără melancolie, la momentele când aveam aripi, când puteam să zbor spre infinit. Nu mai pot face lucrul acesta, picioarele nu-mi mai sunt de niciun folos. De fapt, nici nu mai vreau. Nu îmi mai doresc infinitul, nimeni nu este capabil de a-l deţine, numai Dumnezeu, care ne-a lăsat pe noi să tânjim după el pentru a ne demonstra că nu-l vom putea controla niciodata. 

   S-a terminat! Acum nu mai tremur când îmbrăţişez imboldul care mă arunca spre cer, nu mai simt cum survolez deasupra universului. Nu-mi pare că mai seamănă îmbrăţişarea nici măcar cu o briză de vânt aruncată la întâmplare. Nu mai regăsesc nimic, nu mai am niciun strop de imaginaţie pentru trecut, decât amintiri vulgare, pulverizate spre viitor... 

   Categoric, m-am schimbat! Nu am pretenţia să mă recunosc, nici nu o să compar nimic. M-am schimbat radical pentru sufletul meu, atât de mult încât nu îmi mai doresc nicio inălţare spre cer, cel puţin în această viaţă. Între timp o să studiez modul în care aş putea să controlez ascensiunea şi cum o să evit prăbuşirea...

   Sunt eliberată, cel puţin din punct de vedere fizic, pentru că în suflet încă mai am senzaţia de ostatic neştiutor, dar această stare se va diminua o dată cu adierile îngheţate ale vântului de iarnă. 

Despărţire

Nu ştiu de ce, dar am impresia că nu mai trăiesc. Parcă m-am rupt de realitate, de viaţă, m-am rupt de tot ceea ce aveam cândva. Mai bine spus, am pierdut tot ce era al meu. Nu sunt în stare să găsesc nicio explicaţie, nimic nu-mi demonstrează că exist, sau măcar că este doar un vis din care, mai devreme sau mă traziu, mă voi trezi. Nu îmi recunosc această viaţă, nu vreau să o accept, nu vreau să cred că este a mea.

Mă simt un suflet rătăcit, o nălucă uitată, care se pierde în căutarea adevărului vieţii sale.                                                 

                                                            *
  Ninge peste sufletul meu uitat sub răsuflarea rece a iernii. Ninge nebunesc şi fără milă. Din nou privesc cu melancolie cum se aştern fulgii, parcă înghit lumea. Cât aş vrea să mă înghită şi pe mine, să nu se mai topească nicicând zăpada! Simt că m-am pierdut de lume, nu mai recunosc nici oameni, nici pe mine nu mă mai recunosc...
 Cât de mari sunt copacii şi cât de trişti! Nu ştiu de ce, dar mereu am avut senzaţia că atunci când cineva nu se opune unei izbiri, nu ripostează, evocă incostient tristeţe. Este clar că acea împotrivire nu ar mai avea niciun sens, îi este fără rost cuiva pierdut. Aşa stau şi copacii....uitaţi de lume, de vise, ba chiar şi de viaţă în faţă mantiei albe de zăpada care doreşte să pară superioară oricărui gând absent.
 Ninge atât de amar... Parcă fulgii se aşează peste sufletul meu, îl închid într-o stare de letargie fără răspuns, fără şansa de a se mai salva. Un amalgam de simţiri se închide în inima mea, uitat de razele soarelui, uitat şi el de viaţă, uitat de iubire. Simt cum trupul îmi îngheaţă, respiraţia mi se înteţeşte, iar gândul mi se pierde printre vise stinse.
 Îmi simt sufletul suspendat de bolta cerească. Vreau să cadă, să se împrăştie în mii de bucăţi infinite, să nu mai ating niciodată zenitul.
 A sosit momentul să iau o decizie, pentru că am primit o lecţie de la viaţă şi trebuie să mi-o însuşesc. E o singură şi primă lecţie, care presupune schimbare, admite să-mi uit sentimente şi tot ce mă leagă de trecut. Trebuie să hotărăsc.
 O să pun lacăt peste trecutul care mă iradiază cu gânduri negre, îl voi incinera şi îi voi zdrobi cenuşa de valurile mării. Pierdut va fi pentru eternitate. Mă-ntreb, oare de ce prezentul nu ne pare important decât după ce acesta devine o parte inalterabilă din trecut? Nu vreau să încalc nicio etică, dar nici s-o împlinesc. O să mă complac în ştearsa plăcere a momentului...

 Cu aripile în prezent, cu visele-n trecut, fără să mai contemplu ironia timpului, voi fi mereu pregătită să mă bucur de nebunia mea...

A trecut...

   E noapte în timp, e noapte în suflet, noapte e-n tot ce mă înconjoară. Mi se pare că tremură fereastră, probabil se teme de vâltoarea sentimentelor care îmi încleştează fiinţa-ntreagă. 
   Sunt conştientă de faptul că trebuie să reacţionez, să fac ceva care să mă desprindă din această stare informă, dăunătoare sufletului meu. Am ajuns aici printr-o simplă erezie, printr-o minciună spusă fără efort. Cât de ciudat mi se pare modul în care pot să-mi stăpânesc dorinţele, dar nu şi simţirile! Prin ele supravieţuiesc, ele mă ajută să exist, să mă sting, sau să înfloresc ascuns. 
   Rătăcesc şi astăzi pe acelaşi drum pe care am fost mai mereu. Îmi pare străin şi pustiu, nu îl mai recunosc. Mă simt pierdută, dar poate e o confuzie sau un simplu vis; şi totuşi, îmi amintesc cum ultima dată când am trecut pe aici zâmbete pure îmi încălzeau sufletul, iar eu mă înălţam umilă spre cer. 
   Încă încerc să găsesc o explicaţie referitoare la modul în care lucrurile şi oamenii se pot schimba atât de radical într-un timp mai scurt decât neglijabil. Şi dacă schimbarea aceasta ireversibilă şi subită pe care o socotesc eu nu s-a produs nicicând? Dacă transformarea a avut loc doar la mine în suflet, iar eu sunt responsabilă de întreaga stare letargică care se difuzează în jurul meu? O să fac abstracţie de această ipoteză nereuşită, totuşi nu reuşesc să îmi dau seama ce se întâmplă. 
   Copiii mici se hrănesc din izvorul nesecat al fiinţei divine fără să îşi dea seama că există atâtea mâncăruri în afară de laptele matern, iar dacă într-o zi, apropiindu-se de sânul mamei, aceasta i-ar refuza, pentru ei s-ar produce inexplicabila schimbare şi marea descoperire că existenţa lor nu este limitată de ceea ce credeau până atunci. Aşa mă simt şi eu, şi îmi este imposibil să nu consider această o variaţie a vieţii mele, fără să ştiu dacă este spre bine sau nu...  
   Îmi pun în gând să trec de această bucată cutremurătoare a vieţii mele şi ştiu că o voi face, dar nu pot să reneg prezentul care pare a fi mai dureros decât orice adiere de odinioară, sau orice undă de viitor... 
   Cât de uşor se pot lepăda oamenii de anumite părţi nefavorabile din trecut! Cum să te prefaci că ai şters aceea ce este tocmai o parte din tine, baza viitorului tău? Există prezent fără viitor, dar nu şi prezent fără trecut. Eu mi-l accept, nu îl regret, tocmai pentru că el îmi oferă ocazia de a-mi corecta viitorul... 

Nu mai simt

   Parcă m-am rătăcit, dar nici nu-mi pasă...nu mai simt nici durere, nici ură, dar nici dragoste.Sunt impenetrabilă oricărei izbiri din afară. Tot ceea ce-mi trece prin minte este sentimentul unei existenţe zadarnice. 
   Mă simt obosită.Am iubit.Am iubit până dincolo de viaţă, până dincolo de puterea mea, dar acum sunt eliberată.Cât de ciudat este sentimentul acesta al despărţirii de ceva care te afectează inconştient!Ar trebui să fiu mândră, căci m-am trezit înainte de a fi prea târziu, înainte de a regreta.Plâng după o clipă de oropsire, dar ştiu că nu mi-o mai doresc, însă cum nu tot timpul ceea ce vrem corespunde cu ceea ce ne dorim cu adevărat, eu o vreau.O vreau chiar pentru totdeauna! 
   Nu mai am motive, toate s-au spulberat într-o clipită, fără să întrebe ceva, neîndrăznind să se opună plecării.Parcă plutesc iresponsabil fără nicio cauză sau un răspuns.Mi se pare că acest dans al meu, dincolo de sentimente, mă poartă spre o prăpastie, dar am noroc şi întâlnesc puterea nimicului, incredibilă fantezie făcătoare de minuni! 
   Privesc pe geam.Oare de ce nu văd nimic?Îmi amintesc, când eram mică, orice secundă era un prilej de bucurie, iar fericirea mea se extindea în tot universul:îi cântam soarelui, mă jucam cu razele, iar dacă stropii grei de ploaie apăsau pământul, eu alergam prin bălţi să îi ridic, tăvălindu-mă în vânt.Acum privesc pe fereastră şi nu reuşesc să-mi dau seama nici măcar dacă este soare sau plouă.Mi se pare că stările sufletului meu se pliază peste lume, ori eu nu mai simt nimic, cu atât mai puţin legendara fericire a copilăriei mele, care strălucea în jurul meu neîncetat...  
   Nu mai sunt tristă decât atunci când mi se pare că văd fulgii reci căzând vulgar de-acolo de unde ei stăteau în armonie şi iubire. Şi atunci, atât de nemilos, sufletul meu se îneacă cu umbra amintirilor acelor clipe în care uitam că lumea nu este a mea şi că visele sunt inferioare realităţii... 

Visez...

//altceva

M-am trezit într-o zi cu vaga impresie că sunt la liceu... Ciudat! Nici nu-mi mai amintesc cum am ajuns aici. Îmi aduc aminte doar că îmi era teamă, şi uite… ce repede a trecut timpul. 

  Anii de liceu! Ce frumos sună! Când spun ani de liceu parcă mă gândesc la un univers magic. Sunt anii în care imaginaţia zburdă fără limite, anii fanteziilor pe care nimeni nu şi le poate închipui decât dacă acesta e licean. Aceşti patru pereţi care zi de zi  ne veghează sufletul sunt martorii viselor noastre… martorii emoţiilor care ne răpesc inima.

  Aceşti ani mirifici sunt cei care ne arunca pe aripa primei iubiri, sunt gazdele prieteniilor. Cât de frumos este să ai prieteni cu care să zâmbeşti, cu care să povesteşti fără să-ţi fie teamă că nu te vor înţelege, care să te consoleze atunci când o notă rea aruncă cu pietre spre tine… 

  Cât de romantici ani!... Mă trezesc într-o oră scriind o poezie. Cum m-am îndepărtat de prezent? Cum oare am intrat în acel timp etern? Cred că prin reverie… plutesc fără să-mi dau seama că în faţa mea e cineva care-mi vorbeşte. ‹‹Laura! ›› Mă trezesc ca dintr-un vis concupiscent şi încerc să reintru în coordonatele realităţii, de fapt în coordonatele noii lecţii care tocmai se predă. Mi-e greu! … Mi-e greu să mă rup de visele mele care-mi par mai palpabile decât propria-mi viaţă. Nu contează, lecţia o pot recupera, dar gândurile nu mi le pot controla…Nu-mi pot domina aceste vise pe care, stiu, le doresc. Continui, deci, să alerg spre spaţii mitice, pe drumul copilariei… Cât aş vrea să fiu din nou copil, să mă joc cu prinţi şi prinţese... ‹‹Diing!›› Mi se pare că a sunat clopoţelul. Ei şi?! Dar profesorul nu a ieşit din clasa … poate mi s-a părut. Ba nu!Aud ţipetele colegilor. E clar, s-a sunat. Nu contează, nu vreau să-mi ratez “revelaţia”. Dar…ce să poţi visa în hărmălaia asta? Ies afară din clasă, parcă ajung într-un loc ciudat. Să fie acesta holul pe care, în fiecare zi, îl parcurg fără să-l văd? Cu siguranţă aşa este. Da, recunosc aglomeraţia şi zâmbetele pierdute în delir.

Hmmm…Iubesc! Chiar iubesc, nu ştiu ce, dar iubesc… Cred că iubesc clipa. Evident, nu mă refer la aceea în care îmi poticnesc ochii spre ceas şi îmi pare că secundarul nu se mai mişcă, în cine ştie ce oră stresantă. Iubesc să fiu iubită…iubesc sa zbooor!Să zbor printre stele, printre nori, printre viaţă…

Cum sunt anii de liceu? Sunt atât de mici şi drăgălaşi, încât nu ai cum să nu-i îndrăgeşti. Parcă numai când am fost bobocii clasei a IX-a…acum suntem liceeni “normali”, dacă se poate afirma aşa ceva, cel puţin nu şi despre mine. În fine…

Ajung acasă de la şcoală. Mănânc ceva (căci, în pauze, cine pierde timpul cu mâncatul?) şi mă arunc pe o carte, nici nu i-am citit titlul. Nu contează asta. Ceea ce vroiam să spun este altceva… Mă trezesc târziu în noapte, după ce am absorbit cu sete fiecare rând, că mi-e somn, că mor de somn. Problema majoră: temele!! Şi sunt atât de multe… Cum am putut uita de ele?! Ce e de făcut? Un duş revigorant, după care “distracţie”: caietul de matematică parcă îmi alunecă de sub mână... Nu-i nimic. Îl trag înapoi fără teamă. Îmi place matematica, nu? Într-un final îmi termin tema. Fericire! Dar stai… mai am de învăţat şi la biologie, la istorie, la geografie. Acesta e supliciul final! Se apropie ora în care cocoşii vestesc o noua dimineaţă. Atunci ştiu:indiferent de situaţie trebuie să mă pun în pat. Parcă nici nu îmi mai este somn. Ciudat, puteam să jur că de îndată ce mă voi arunca veselă în pat voi pluti (şi de această data) în lumea viselor. Nu pot să dorm…‹‹Diiing!!!›› Ce s-a întâmplat, oare s-a stricat ceasul? De ce sună aşa de repede? Numai ce m-am pus în pat. Mă uit mai bine … se crapă de ziua, de fapt e aproape ziua. Mă întreb în disperare cum se poate aşa ceva, dar timpul ăsta…e aşa de paradoxal.

Mă trezesc ţipetele colegilor care cred că se îndreaptă, la fel ca şi mine, spre şcoală. Deci nu sunt singura, sunt fericită...

Şi din nou, un alt ciclu de visare pe banca liceului, bancă fermecată, pietena nedezlipită.  Gândul îmi zboară şi iar nu mă pot opri. Îmi iubesc viaţa, îmi iubesc copilăria, fie ea şi petrecută între patru pereţi, în spatele unei prietene nedezlipite... Dar cine mai ştie ca eu, în aceşti ani minunaţi, am puterea de a atinge cerul, de a-l îmbrăţişa, de a mă pierde în  necuprinsul său?

Gând sublim

Dacă aş găsi calea pe care din copilărie o visam,
Spre acel loc creat special de propria mea dorinţă,
Aş alerga necontenit spre ea cu-ntreaga mea fiinţă
Şi n-aş privi-napoi, să văd păgânul amalgam
Format din totul unitar pe care eu îl renegam.

E locul unde sufletul îşi mângâie suav esenţa
Spaţiul etern, indefinit al purei nemuriri supreme
E-acolo unde, conştient, tu poţi ajunge prin poeme,
Înlănţuite nebunesc în miez de noapte dintr-o dorinţă
De a te-ndepărta, subtil şi pur, de-ntreaga ta fiinţă.

Atât de vag...Ce gând! Ce vis! Ce erezie!
Nici pe departe-o simplă fantezie!
Încerc să le amân cu-o simplă poezie
Scrisă într-o perioadă de amnezie
Când sufletul încă se pierde-n frenezie.

Mă-ntreb...

   Cum trece timpul! Trece! Formidabil este modul în care Trecerea poate produce schimbarea.
   Mă arunc în patul cel albastru din camera mea. Mă simt un nor, mă-nghite cerul. Calc pe vis, mă joc cu stelele micuţe, aruncate pe cer de un gând fermecat. Ce bine e atunci când nu există decât ideal! 
   Din păcate vreau să mă trezesc, şi asta mai repede decât ar trebui.Îmi dau seama că a trecut timpul, că nu mai sunt aceeaşi cu cea de dinainte să adorm. Eu am stat, dar timpul a lăsat schimbarea în urma lui, nevrând să înţeleagă că eu nu mi-o doresc, ba chiar că o detest. 
   Am crescut. M-a crescut timpul, am îmbătrânit copil fiind. „De ce îmbătrânim?“, m-am trezit într-o zi întrebându-mi viaţa. „Pentru că trebuie să murim.“ „De ce trebuie să murim?“ „V-aţi plictisi dacă aţi trăi în eternitate.“ „Şi atunci de ce trebuie să îmbătrânim ca să murim? Nu putem să murim copii?“ „Nu, copiii nu pot muri!“, răspunse ea în încheiere. 
   Ce bine ar fi dacă viaţa ne-ar răspunde tuturor întrebărilor. Nu mi-a răspuns la ultima care, de altfel, nici nu apucasem să i-o pun: „De ce nu pot muri copiii?“ 

Cine sunt?

   Astăzi am aflat adevărul.
   Mergeam uşor pe strada pustiită.Acum stau şi mă gândesc dacă într-adevăr era pustie sau aşa o vedem eu. Paşii mă purtau înainte, fără să am ce mai mică bănuială că nu aş fi invizibilă. Eram fericită că exist şi că nu este nimeni în calea mea să mă trezească din vis. Câtă libertate! Casele bătrâne mă priveau uimite şi se înveseleau de gloria sentimentelor care îmi invadau sufletul si care simţeam cum izbucnesc din mine înconjurându-mă ca un nimb. 

   Fiecare pas schimba ceva în mine. Oare cine sunt eu? Există un dicţionar în care să fiu însemnată? Care este linia spirituală a creaţiei mele? Sunt doar câteva întrebări care, în toiul euforiei, îmi fulgerau gândirea inocentă.

   Privesc spre cer. Să fiu eu o parte dintr-un nor? Norii! Cât de departe sunt de-a fi ca ei. Atât de penetrebila nu sunt, nici eu nu pot să mă privesc adânc. Să fie soarele sau luna? Nu pot să mă ridic atât de sus, ei sunt părinţii oamenilor mari, de geniu. Îmi cobor privirea căci, niciun gând să îmi găsesc pe cer credinţa.

   Dansează o frunză în delir...
   Mă împiedic de fragilul pârâiaş ce pare să îmi spună că el e cel ce mi-a dat viaţă, dar ştiu că nu-i aşa. Nu-mi seamănă deloc când peste pietre şerpuieşte şi se preface-n gheaţă şi licoare. Da, ştiu! E ploaia creatoarea mea! Îmi tremură gândul, mă tem că şi de data asta mă înşel.
   Aş vrea să fiu cer, aş vrea să fiu lumina, aş vrea să fiu soare, aş vrea să fiu eternitate.
   Îmi doresc veşnicia şi constat cu regret că sunt o simplă îmbrăţişare a timpului...  

Cel din urmă simţământ

  Simt cum respiră inocentul fluturaş care trece pe lângă inima mea pierdută în deşertul viselor, simt tristeţea fiecărei frunze care se desprinde de viaţă, simt adierea sufletului cel bătrân al iernii, simt totul prin ea... 

  Îţi sărut amintirea abia aşternută în cartea respiraţiei mele. Îmi arde sufletul, fiinţa întreagă se destramă, cutremură abisul pe care îl doresc. Vreau să pliez spaţiul, să ajung la tine printr-un singur cuget, să şterg din minţile oamenilor abjectul timp. Vreau ca totul să se rezume la puterea dorinţei.

  Am devenit atât de fragedă. O singură atingere de-a ei m-a oropsit cu o iubire mult prea mare pentru mine, ca biet om rătăcitor într-o viaţă străină. Mă plânge luna, cu vraja ei mă ameţeşte; mă simt un biet soldat pierdut sub troienele de morţi de pe câmpul de luptă, în urma victoriei. Te iubesc şi simt cum mă îndepărtez de malul vieţii, mă-ndrept spre un ceţos amurg ce mă vrăjeşte cu licoarea sa otrăvitoare. O, suflete al meu, întoarce-te din frenezie!

  Este de necrezut cum pot ţine în palmă universul creat de Dumnezeu, dar nu pot opri timpul inventat de noi...

Vis!

   Am rămas blocată într-o stare de dizenterie psihică. Sunt dezamăgită complet. Îmi doresc să cred că e doar o banală erezie, să mai sper că pot atinge infailibilul într-o zi eternă, fatală. 

   Timpul nu este decât o minciună în care toţi, suflete infantile, au crezut, fără îndrăzneala de a cerceta;un simplu mecanism de inducere în eroare a gândului, adevărata esenţă a fiinţei. El nu ne aparţine, ne-am înşelat când am crezut că e al nostru, că îl putem controla, că există în noi. 

   M-am trezit intr-o fragedă dimineaţă cu dorinţa nestrămutată de a muta soarele în gardina vieţii mele. Am mâzgălit pe o foaie aruncată în spatele sufletului meu cuvinte ininteligibile, care trebuiau să ajungă la soare, iar acesta, naiv în superioritatea sa, să accepte noul locaş pe care, umilă, îl rugam să-l ocupe.

   Visam cu nerăbdare compania intrinsecă a acestui prieten menit să-mi lumineza calea pe care, voluntar sau nu, am ales-o. Ştiam că nu va fi uşor, dar îmi doream să cred că merit acest privilegiu. 

   Aşteptam ore, zile, săptămâni, până când, după lungi ani tensionanti...m-am trezit. 

   Să fie oare semnul nevăzut că toţi suntem la fel, că soarele este?...este pentru toţi, buni sau răi, şi de la toţi aşteaptă chemarea pe care un copil naiv i-o "oferă" într-o dimineaţă frunzoasă, sub adierea tinereţii sale şi dorinţa de a-l venera ascuns pentru sublimitatea existenţei sale. 

Sfârşit

Se-aşterne un vânt sălbatic şi făr` de amintire,
Ce îmi inundă trupul stăpânit de crudă tresărire
Şi simt cum îngheaţă întreaga-mi fiinţă prăbuşită,
În lagărul uitării, inima îmi pare ca şi dezgolită.

Mă-neacă uitarea, cuvântul, dorinţa
Pe care, îmi doresc cu toată fiinţa,
Să le arunc în marea veşnic infinită.
Ar fi dezicerea ce pare-mi-se reuşită.

O lume doar amorfă şi făr-un sentiment ce pare a fi pur,
Scăldată în rigiditate-amară şi fapte grele, fără de cusur,
Aici, să mai trăiesc nu pot, căci trece timpul neîncetat,
A două viaţă mă aşteaptă însă, să-mi descopăr visul cel uitat.

Declin

Ninge naiv şi fără tresărire.
Simt cum copacii bătrâni mormăie,
E melancolic vuietul pietrelor-ngheţate,
Dar e frenetic şi pustiu surâsul iernii.
 
A mai căzut o stea.
Visez la nemurire.

Indefinite, ale mele simţuri,
Sărută culmea despărţirii grele;
Se-aşterne colb albastru peste gânduri
Şi simt că plec pe drumul cel uitat
De zgomotul vieţii mele.

Azi nu mai sunt ce-am fost cândva,
Căci mantia albă nu se mai aşterne,
Rămâne-n gândul infinit, alene
Şi ce cristalizează vag dorinţa
De a-mi găsi pe cer credinţa.

Liniştea din suflet îmi trezeşte totul,
Îmi subjuga fiinţă proaspăt ofilită.
Să mai cred că mă poate salva cuvântul
Ce la-ntâmplare îl pot murmura într-o pripită
Fără să gândesc, să simt, să meditez?!

Şi am bătrâna iarnă-n suflet,
Cum niciodată n-aş fi cugetat să cred.

Chemarea...

Am mai amintit de plecarea mea, totuşi nu m-am dus. Nu înţeleg cui trebuie să îi mulţumesc pentru faptul că încă sunt aici.Poate clipei, poate e un dar pe care îl merit...
 

Nu vreau să plec şi nu o voi face, pentru că nu îmi doresc. Singurul "lucru" care se întâmplă fără voia noastră este moartea. În rest, nimic nu este imposibil. Tot ceea ce trebuie să fac este să nu mă rezum la lucruri mici, ele sunt efemere.

Revin la această plecare misterioasă care, se pare, mă pândeşte. Încerc să o infrang, dar pare atât de ingenuă, încât, fără să-mi dau seama trece pe lângă mine, mă poartă pe drumul îngust pe marginea căruia stau copacii grei. 
 

Gândesc. Încerc să sesizez care este sensul plecării necruţătoare. Privesc peste umerii rigizi ai timpului si înţeleg: e tocmai viaţa.  

Indigest!

Simt că plec... Nu ştiu unde. Nu cunosc nici măcar motivul plecării mele neaşteptate. Ştiu, această plecare este ireversibilă... mă tem.
M-am pierdut în cel mai nesemnificativ amănunt al vieţii mele anodine. Mi-am dat seama că ceea ce văd este doar în mintea mea. Totul este o uşoară plăsmuire a umilei mele existenţe.
Trăiesc într-o opoziţie concepţională. Nu mă deranjează asta. De fapt, e singurul lucru de care sunt mândră.
Visez! Ştiu că visez, dar nu vreau să mă trezesc, asta pentru că nu ar avea niciun sens. Simt că visele mele sunt mai palpabile decât propria-mi viaţă. Aşa este, sunt sigură de acest lucru!
Nu vreau să dorm. Mi-aş irosi viaţa aceasta, care ne-a fost data tocmai pentru a ne dezvolta fanteziile metafizice. Mă întreb, oare ce s-ar întâmpla dacă aş înceta să respir?!

Îmi doresc să mă înalţ, să ating cu mâna cerul şi să mă pierd în neantul lui... în eternitate.

Parfum pierdut

Privesc spre locaşul cu pereţi transparenţi al copilăriei. Mă atrage mirosul focului şi aroma fericirilor pure. Imi doresc să pătrund în el, dar o mână nevăzută, negreşit, mă trage înapoi. În mine se cristalizează o durere nesfârşită, sentimentul pierderii unui lucru pe care, parcă, nici nu l-am avut...


Am pierdut cheia. Mi-e greu sa cred ca nu mai pot deschide sertarul cu zâmbete , cu Feţi-Frumoşi si jucarii. Aş vrea sa plang fara oprire, dar lacrimile reci nu-mi curg pe faţă, ci în suflet.

Am consumat copilăria atunci când nu mi-am mai permis să visez, să cred că pot zbura, să alerg cu privirea printre stele, să mă joc cu timpul... Şi, odată cu anii sublimi, s-a dus viaţa.

Dorinţa trivială de a deschide sertarul fermecat mă urmăreşte neîncetat, dar acesta este păcatul pe care nu mi-l pot permite, şi atunci, el devine utopic.

"Lumea aceasta a amintirilor din copilărie, a vorbelor şi a jocurilor pe care le născoceam mi se va părea, mereu, dureros de mai adevărată decât cealaltă lume." ( Antoine de Saint-Exupéry )

Ma striga cuvintele

Urla-n mine o ploaie cuvinte pe care nu le inteleg....

Iau creionul si incerc sa le dezbrac de mantia lor ininteligibila, sa le alint cu litere usoare. Nu pot... De ce nu pot? Nu vor sa plece si imi abunda mintea cu al lor crez fanatic. As vrea o clipa de tacere. Un moment care sa nu imi aminteasca de existenta mea zadarnica, de tot colbul ce ma-nconjoara. Vreau sa respir in vid esenta vietii, imi doresc un rafinament intelectual, platonic. Simt fiorii oricarei clipe trecute, risipirea in van a singurei vieti pe care am primit-o in dar, nici eu nu stiu de unde, si de ce...

Sa fie acesta alter ego-ul meu? NU! Nu, pentru ca nu ma pot increde in el.

Izvorul copilariei

O adiere de vânt se izbeşte de tine,
Iar tu împrăştii sunete de clopoţei.
Eşti o amintire ce adesea vine,
Lăsând rugină-n urma ei.

Te pierzi în focul roşu-al anilor
Şi laşi jăratecul amarnic,
Ce peste mine presăra-l-vor 
Când se va termina jocul fatidic.

Suflet difuz

 
Un gând rătăceşte în amurgul serilor pierdute, în amintirea copilăriei. Îmi doresc să fiu o rază din soarele etern.

Mă cuprind sentimente străine sufletului meu de până acum. Aş vrea să mă pierd în neant şi să le las în urmă, pedepsindu-le pentru faptul că au îndrăznit să mă răpească. O să le exilez fără regrete, fără impresia că odată mi le-aş mai dori. Pot eu, oare, să le alung? Cine sunt eu să fac lucrul acesta?! Un biet copil rătăcitor în lagărul durerii idealului...

 
Învăluită în tremurul secundei următoare, nu mai privesc în urmă, ci îndârjit mă-ndrept spre orice perfecţiune, dar simt răcoarea pietrelor amintirii ce se surupă peste sufletul meu tremurând. Îmi clocoteşte-n gând durerea libertăţii, candoarea clipelor de linişte plângând în desfătarea lor.
 Aş vrea să cred că fiecare parte din mine e menită să alerge spre desăvârşire şi că nicio chemare nu e mai puţin importantă decât cealaltă.

Fiori de gheaţă umedă îmi sărută trupul... Sunt pierdută într-o lume de rătăcitori ingraţi, ce caută zadarnic desfătare. Simt vântul cum suspină, dezgustat...